Craciun fericit!

Stiu ca suna a cliseu, poate uneori nu avem chef de aceleasi cuvinte care par lipsite de continut, si totusi, urez tuturor acest ”Craciun fericit!” din inima mea. Distractie placuta si visele sa devina realitate! ( Atentie ce va doriti!)

Moșul de luni seara

E prea târziu să vorbesc de Moș Nicolae? Eu cred că nu, am stat m-am gândit la ce și cum și am decis să explic ce-a făcut acest Moșulică în seara de luni.
Mereu a venit la mine, mi se pare un gest drăguț din partea lui și chiar dacă mereu ăsta are o excepție, seara de 5 decembrie 2009, eu totuși scriu ”mereu a venit”.
Nu aveam bănuieli că anul ăsta s-ar strădui prea tare să o facă, drept care stăteam plictisită pe canapea și încercam să ronțăi un morcov în timp ce îmi aruncam ochii în cutia aia în care se mișcau oameni și din care se auzeau urletele victimelor de la știrile de ora 5.
Aud bocăneli în ușă. ”Aoleu, zic, ăsta-i moșul!” Mă ridic urgent de pe canapea, arunc pe mine bluza cu brăduți, dau drumul la un colind care bănuiesc eu că-i place Moșului și cu rânjetul la maxim dau drumul ușii de parcă mă așteptam să intre un regiment de Moși cu tot cu Babele lor. Când colo, Moșul era de fapt vecinul. Mda, ce noroc!
-Vecina, am decis, noi, cei din bloc, să decorăm scara blocului și ne gândeam la suma de 25 de lei de fiecare familie.
-Așa! ( nu prea impresionant, mi se rupe de decorurile ăstuia!).
I-am întins banii și am dat să închid ușa. El continua:
-Vecina, ne gândeam să facem și brad la parter și să chemăm și un Moș adevărat!
-Păi există vreunul neadevărat? (ăsta mă irită!)
-Nu,dar să fie mai realistă treaba.
-Și ce treabă are cu mine? Doar nu te aștepți să stau în jurul bradului în fustă scurtă și să cânt ”Moșule ce tânăr ești!”?
-Nu e rea ideea, să vedem ce zic vecinii...
-Nu fă pe istețul! Care-i ideea? Eu îl aștept pe primul Moș! De Crăciun încă mai e timp!
Dau să închid ușa, el:
-Și n-a venit?
-N-a venit că stau de vorbă cu matale de mă zăpăcești de creieri și poate o fi vrut să vină dar m-a văzut ocupată și s-a răzgândit. Dacă mă sare vin la ușa ta și fac scandal!
-Aha...
Închid ușa fără să mai dau alte explicații.. Eu îl aștept pe Moșul, ce naiba! M-am uitat pe fereastră până s-a întunecat și deodată am văzut pe unul târând un sac plin de nuiele de diferite mărimi. ” Gata, mi-am zis, ăsta e moșul meu, a venit!” Bucuroasă sar în papucii cu cap de moș Crăciun (d-aia cu Neculaie n-am găsit!) și încep să fredonez un colind frecându-mi mâinile satisfăcută.
Bocăneli în ușa:
-Iar tu, ce vrei?
-Nimic, e unul jos la interfon și tot sună la mine să=i deschid!
-Și de ce ții să-mi comunici mie asta? ( mă disperă zăludul ăsta!)
-Vrea cu tine, dar tot sună la mine, dacă e vreun criminal?
-Și ce? Vrea să vină la mine, ce-ți pasă dacă e criminal?
-Nu-mi pasă, dar m-am gândit că e dubios, vorbește împleticit și plânge!
-Așa și?
-Dacă e băut, m-am gândit că poate nu vă cunoaște și vrea să te jefuiască!
-Sau să mă răpească, sau să mă ia de nevastă, sau cine știe câte mai poate face, chiar să colonizeze cu mine planeta Marte!
-Trebuie diversitate genetică, nu merg doar doi oameni!
-Te-ai gândit tu la varianta asta înaintea mea, așa e?
-Da...
-Ai cercetat îndelung problema?
-Da...
-Bine, și acum ce mai vrei? Dă-i drumul ăluia, vedem ce e cu el!
-Vedem?
-Păi dacă tot ești curios, decât să stai cu nevastă-ta pe vizor mai bine stai aici ...
-Mă uit eu pe vizor?
-Evident..
-Ba nu...
-Ei, hai, să nu facem o tragedie din asta!
Și Moșul urcă bălăngănindu-se cu sacul imens...
-Breeee, tare mai sus te-ai urcat, eu am îmbătrânit și nu îmi ușurezi deloc munca! ai fost cuminte? rosti Moșul și scoase un băț mare din sac și un cadou drăguț cu o fundă albastră... Ia! și-mi întinse sub privirile uimite ale celui de la trei, obiectele în cauză. Auzi, am uitat la ce etaj stai și am sunat pe unul și cred că era beat că nu pricepea românește.
-Se străduie să învețe, s-a întors din Spania unde a stat 10 zile și încă are dificultăți la limbă!
-Aha, băbălau rău! Zi-i Victoriței că îi trimit cadoul prin poștă și lui Radu puieții ăștia, nu mă întreba cum naiba îi plantează iarna, n-am habar, acu i-am primit, acu îi dau! Te pup și vezi să va placă cadoul, e de la nașă-ta!
-Ai grijă la drum!
-Pa!
”Yes, a venit Moșul, nu mă uită el!”
Cucuveaua de la trei stătea și se holba!
-Tu ce mai stai? N-ai treabă?
-Ba da!
-Aș mai sta la taclale, dar is curioasă de cadou! pa
Închis ușa, despachetat cadoul, găsit 5 portocale mari, un tricot cu niște reni ce behăiau de zor dacă îi atingeai într-un punct, cinci ciocolățele și pachet imens cu biscuiți și un pachet de macaroane la promoție cu o budincă de căpșuni...O fi crezut Moșul că-s sinistrata pe undeva!
Oricum...
De dimineață, zău că a venit iarăși, am găsit în ghete o ciocolată pe care o ador, mentosane ( am o carență de nu știu ce pentru că îmi vine să pap varul de pe pereți... NU RÂDEȚI, e nasol rău!.. așa că am înlocuit în mintea mea varul cu mentosane și funcționează, numai că dacă îmi lipsesc e jale, îmi vine să mă urc pe pereți!), biscuiți cu cremă de smochine, Yam, yam, bun, bun, pufarine ( da, îmi plac, sunt bebe, asta e!), o banană, trei mandarine, niște jeleuri roșii și o cutie de niște ceva... nu știu nici acum ce-s, dar is de mâncat!
Ce Moș! Super tare! Acum îl aștept pe celălalt, să vedem el cu vine! Tot cu vecinu să-l anunțe?

miercuri

Mă uimește ființa mea și posibilitatea de a trece peste stările proaste doar privind soarele... Ieri a fost o zi superbă, pur și simplu ziua mi-a salvat restul săptămânii, aș fi putut jura că nimic nu va mai conta, că aș putea trece peste orice supărare sau iritare... Miercuri îmi dă senzația că trăiesc... Nu toată ziua ci doar momentele în care sunt eu cu mine însămi. Un soare nebun ca de primăvara a zâmbit nebunatic și vântul adia ușor printre crengile copacilor, pădurea crea senzații și frunzele ruginii de la poalele copacilor îmi șopteau ”haide, aleargă”... Evident nu fac chestii de gen, adică nu mă apuc să alerg niciodată ca nebuna prin natură... Îmi stăpânesc destul de bine instinctele mai puțin durerea... Asta mă atinge la modul serios și-mi provoacă răni adânci, regretând de multe ori că exist...
O zi atât de frumoasă încât am dat drumul geamului și am lăsat vântul să-mi fluture părul și am râs nebunește descărcând o energie uitată...Pentru prima dată mă distrau oamenii care alergau în jurul meu, nebunii cu privirile rătăcite, câinii de pe șosea ce lătrau orice trecea la mai puțin de un metru pe lângă ei, copacii goi, soarele ce juca pititea, ascunzându-se printre norii albi, pufoși, chiar mașinile ce claxonau zănatic, șoferii grăbiți ce atingeau suta în localități... Și tot pentru prima dată, nebunește în loc să virez la dreapta spre destinație, am lăsat mașina să mai ruleze spre Brașov, spunându-mi în minte că de data asta evadezzzzz... plec să mă plimb... La baraj am râs și am întors mașinuța, nu am tupeu nici de data asta! Dar va fi! O, da! Voi avea curajul într-o zi de miercuri să arunc regulile, să nu-mi pese de serviciu , de nimic.... În fond e doar o zi... Serviciul meu reprezintă 2 zile fixe pe săptămână, da, știu, vă întrebați ce e cu mine, am luat-o razna? Lumea muncește câte 6 zile pe săptămână, iar eu fac fițe la 2 zile... sunt un spirit liber, urăsc regulile... așadar...mult și 2 zile!
O zi ireală...
Și râul, ce nebun și el! Curgea ca altădată, sfidând seceta și pe alocuri era înghețat la margini...
Doar priviri ...
Senzații...
Și zâmbete...

patima

Mă gândeam puțin mai devreme ( da, mai fac sportul ăsta, recunosc nu cu rezultate excepționale, dar mă străduiesc!) la ce înseamnă a iubi cu patimă. Nu mă pun în prim plan în această ipostază, dar mă uit și observ.
Unde anume greșesc cei care dăruiesc mai mult decât li se oferă? De ce spun ”greșesc”? Simplu, observ suferința, dorința de a sta în preajma celui iubit fără să mai aibă în minte altceva. Viața se termină și începe cu El sau Ea... Tremurul mărunt al mâinii, al buzelor, lacrimi în colțul ochilor triști, poți observa mici detalii la cel ce iubește nebunește. Gândurile mereu departe, cuvintele puține și acelea avându-l în prim plan pe El ...sau Ea...Nopți nedormite, ipoteze din cele mai șocante (oare ce face? e cu altul/alta? mă iubește? dacă mă minte?), atingeri delicate ale unor amintiri împreună declanșează un nou șuvoi de lacrimi sărate...
Ușa se deschide și El/Ea apare... Cei ce dăruiesc mai mult rămân extaziați doar la prezența celui iubit, gândurile rele dispar, teoriile zboară, brațele se ridică pentru a le petrece după gâtul cald al celui/celei iubit/e, viața începe să-și toarcă poezia. Oamenii încep să existe, fluturii să zboare, păsările să cânte și totul are deodată culoarea roz.
M-am întrebat deseori de ce totul dispare și aceștia, cei care dăruiesc mai mult, rămân goi în suflet, la sfârșitul relației totul este supt din interior și viața încetează. Urmează bilețelul celebru prin care își motivează gestul de suicid prin neimplicarea celuilalt/celeilalte în viața sa atât cât și-ar fi dorit sau prin faptul ca a fost părăsit/ă. Mai ales că știu că nu există iubirea cu adevărat, că iubesc obsesiv.
Dacă îmi doresc o iubire ca cea a lui Romeo și a Julietei? Nu... De ce? Mi se pare strict penibil, iar argumente nu am chef să dau, poate că nu am stat să meditez prea mult, refuz din start să accept irosirea unei vieți pentru lipsă de logică și din disperare.
Nu cred în patima iubirii decât a unei femei pentru un bărbat, chiar dacă aici am încercat să egalizez sexele pentru a mă simți mai bine... O femeie iubește nebunește, un bărbat dorește cu disperare... Dacă sunt combinate poate exista o patimă unică? Iubirea perfectă , egală?
Uite unde e penibilul, în fața pc-ului meu , meditând la nimicurile existenței pe care nici nu le vrea a fi deslușite...Pur și simplu observ și îmi pare rău!

constructiv

De obicei încerc să am un subiect pe care să-l dezvolt într-un anumit mod real sau ireal, nu contează prea mult, pornind evident de la anumite sentimente, senzații sau pasiuni pe care le trăiesc zi de zi. Cu toate acestea nu pot spune că în ultimul timp am vreo predispoziție către scris. Am senzația că am pierdut pe undeva această nevoie de a arunca în coșul meu de gunoi, cum numeam acest blog odinioară, toate refulările ființei mele în căutare de explicații sau măcar de trăiri sincere.
Realizez că pe undeva sunt dezamăgită de persoana mea, cu toate că e prea mult spus, având în vedere narcisismul de care nu se poate să nu-l fi sesizat pe alocuri, alții ar spune complexe, eu totuși țin să specific adevărul: Mă plac prea mult și în același timp mă urăsc! Nu-s psiholog și nici nu-mi pasă cu ce cuvânt aș fi catalogată, însă ideea e că încerc să arunc în cuvinte de poveste sau pline de realitate, o părticică din ființa mea.
Că nu-mi reușește întotdeauna e altă poveste...
Visele mele calde, coșmarurile pline de substanță, viața complicată sau pe care mi-o complic voit, e o lume pe care o denumesc generic Lumea de dincolo de vise, o lume adunată în idei fade sau înmiresmate, o altă dimensiune a conștiinței de a fi Eu.
Poate astăzi ar fi început la fel ca și alte zile, poate că mi-ar fi fost greu să revin aici, împreună cu ceilalți, să părăsesc viața mea de noapte și să renunț la drogul meu nocturn, la simplul fapt de a fi alături de noapte, de îngerul morții și de colții însângerați ai vampirului clasic în căutare de victima perfectă, în căutarea mea, o simplă umbră a acestei realități. Și totuși o lume nu poate exista cu un singur personaj, există doar dacă creez două personaje, o gară, veșnicele trenuri, o bătrânică ce își vinde florile multicolore, vânt ușor și fulgi mari de zăpadă, un sărut cald și o privire tandră, o viață eternă în doi într-o la fel de eternă căutare și tatonare.
-Și e iar atât de simplu? Atât de simplu pentru tine de a mă rechema și a mă ține prizonierul lumii tale, al sufletului tău atât de rece? De ce nu mă lași să trăiesc? De ce nu poți accepta că aș putea fi fericit fără tine?
-Dar nu poți fi fericit fără mine!
-Asta nu îți dă dreptul de a trece peste voința mea!
-Ești aici și exiști pentru mine!
-Nu sunt sclavul tău!
-Eu Te-am creat!
-Știu asta! M-ai creat pentru că și eu am fost de acord să exist în viața ta!
-Nu contează!
-Niciodată pentru tine, nimic din ce ar conta pentru mine! Nu spune nimic, fă ce dorești tu!
-Asta fac! Ai putea trăi cu moartea mea pe conștiință?
-Acum ce e asta? Șantaj emoțional? Te omori dacă eu nu accept să fiu cu tine? Te iubești prea mult să o faci, ești oricum deasupra tuturor...
-Moartea nu se referă la cea fizică...
-Să nu mai exiști în viața mea?
-Da! Să dispară totul definitiv, nici măcar un semn, doar NIMIC... Poți trăi fără mine?
-Nu pot! Știi că nu pot, trebuie să exiști undeva acolo, să te simt când pot , când vreau, când am nevoie de a fi sigur că sunt al cuiva în viața asta!
-Și atunci de ce te răzvrătești? Își are rostul?
-De ce recreezi lumea? Cred că lucrurile mergeau bine și atât cât era...
-Pentru că nu pot trăi fără tine!
-Abia acum ai înțeles?
-Știam de la început... Tu nu știai...
- Știi despre ce e vorba? Vrei să îți spun? Hai să fim sinceri, nu mai fă pe mimoza... Ești manipulatoare, îmi arunci un cuvânt și mă știi la picioarele tale necondiționat...
-Și dacă ar fi așa?
-Este, nu folosi cuvântul dacă! Mă întrebi dacă mă deranjează? Uneori da, dar decorul acesta recreat periodic îmi dă o stare de bine, fără el nu aș putea continua să trăiesc cealaltă lume de zi cu zi, fără lumea ta aș uita că sunt rege...
-Îmi place ... Ce anotimp să aleg de data aceasta?
-Iarna, mereu a fost așa...

Elucubrație

De ce sunt nervoasă? Răspunsuri ar fi multe, mă limitez însă la celebrul ”viața-i grea!”
Poate că uneori nu am așa de multă răbdare cât ar trebui cu cei din jurul meu sau poate că privesc totul în mod deosebit și reacțiile celorlalți mă determină să-mi pierd răbdarea și implicit să devin nervoasă. Sau poate mă plictisesc! Nu, nu distrug această molimă cu veșnicul Tv, mi-ar fi imposibil să mă uit stupid la cutia din fața mea și să cer cuiva să nu mă plictisesc de moarte. Am lăsat sportul asta cu privitul tv-ului de prin clasele mici. Îl observ și acum, iar unele emisiuni par desprinse din filmele de groază. În ultimul timp scriu într-o încercare fantastico-comică de a mă închipui scriitoare. Creez personaje, apoi le distrug! De ce? De plictiseală! Unde e distracția? Oriunde, important e să simți ceva, din acel moment se duce naibii această stare care ne apucă uneori pe toți, nu numai pe mine.
Mai merge si varianta cu ieșitul în natură, în oraș, întâlnirile cu prietenii, dar, sincer, oamenii mă obosesc cel mai tare, iar natura iarna, mai ales fără zăpadă, mă lasă rece , gheață, sloi, cum vreți! Cunoaște oameni noi! Alt slogan... Doamne iartă-mă! De abia îi suport pe cei din jur, ce să fac cu unii noi? Îmi place să păstrez ce am și țin cu dinții de cei din jur chiar dacă mă obosește existența lor de cele mai multe ori.. Știu că sună rău, dar nu-mi cereți să mint! De cele mai multe ori disprețuiesc prostia, dar îi ador pe proști! Tot rău sună? E distractiv, simți mai tare superioritatea proprie mai ales dacă stai și observi. Dacă te implici s-a dus naibii și superioritate și tot, intri în jocul prostiei și ăsta e un teren periculos tare, poți pica în panta cealaltă...
Joacă șah! Am zis șah și nu table să fie clar! :) Îmi aduc aminte când propuneam o partidă de șah pentru discuția devenea sterilă... Răspunsul celorlalți era invariabil: hai mai bine table! Sunt așa bună la șah? O, nu! Sunt aproape de mediocră, dar mă descurc să țin piept măcar vreo 10 minute și să nu clachez din primele 5 mutări ale adversarului...Dar e o metodă bună să scapi de plictiseală.. merge și poker-ul... Antrenant mai ales când e vorba de bani!
Ce mai e plictisitor în viața asta? Facebook-ul :))) Nu îmi dați în cap, vă rog! Știu că fiecare vă duceți veacul pe acolo și vă aruncați pozele în vâltoarea internetului pentru a vedea toată lumea cât de bine o duceți, dar nu e decât o stupiditate pe care o ridicați la rang de socializare. Sau poate eu fiind excepția am o problemă. :)
Și totuși sunt nervoasă pentru că ”viața-i grea”, și dacă nu e a mea grea, e a celorlalți și tot nervoasă sunt!

real

vis

Șansa, de obicei joacă un rol important în viețile noastre, ale tuturor... Visele în schimb nu ni le alegem, ele vin, pleacă, fără niciun fel de control.
...vrei să fii iubita mea?
...nu știu!
...cum adică?
... simplu, nu știu...
... încearcă să-mi dai un răspuns, te rog, e ultima șansă pe care o ai!
...șansă la ce?
...la fericire!
...aha!
...deci?
...ce?
...un răspuns doresc!
...n-am!
...adică mă ții în stand-by...
...dacă tu te simți așa!
...păi ce pot înțelege? vrei sau nu? nu știu e un răspuns cretin...
..merci..
...ok, atunci să reformulez, e un răspuns pentru a mă ține în stand-by!
...ai altceva de făcut?
..așa se pune problemă?
..de ce nu? mă placi? da ! bun, și atunci ce te oprește să accepți că uneori trebuie să aștepți!
...ce să aștept? trenul de Caracal?
..de ce Caracal?
..de ce nu?
...nu îmi place...
... contează destinația?
..pentru mine, da..
..de ce?
...simplu. Nu aș merge la Caracal!
.. Constanța te aranjează?
...ai ceva în minte?
...da.
..atunci mă aranjează..
..vorbim să ne auzim doar! dă-mi răspunsul să știu cum stau!
... atunci NU
.. nu vrei?
... NU
.. ok.
.........
.. ce faci?
...bine!
... vrei să vorbim?
...NU
.. de ce ești așa categoric?
..că pot!
... de ce te-ai supărat?
...că pot!
...ești nervos!
...
...nu vrei să vorbești cu mine?
...am spus deja NU..
.. și cât te ține?
...ai să vezi cât!
...mult?
...suficient..
...pâna îți răspund că vreau?
..ce să vrei?
..să fiu iubita ta!
...vrei asta?
...Da
...îmi pare rău pentru tine, nu vreau nicio iubită!
...zău?
..zău!
... și de ce m-ai rugat mai devreme?
...de plictiseală!
...aha! ok
........
...ți-a trecut?
...ce?
...supărarea!
...nu!
...să-mi spui când îți trece!
...de ce?
...păi să putem vorbi!
...vorbim acum!
...mai rămâne valabil răspunsul tău?
...nu știu..., al tău?
...nu știu!
..ne-am lămurit complet!
..așa e!
........
După 20 de ani:
...neața
...neața
..bei o cafea?
...dacă o faci tu...
..eu speram să te ridici prima din pat...
..mă ridic, mă îmbrac, tu faci cafeaua și eu o beau și ies pe ușa, sunt în întârziere, va sosi acasă la 7 și ar trebui să ajung inaintea lui...
...spune-i că ai plecat mai devreme la servici, mai rămâi cu mine să bem cafeaua...
.. nu pot, doar știi...
... știu! tot nu vrei să fii iubita mea?
...NU
... destul de categorică
...a fost vreodată altfel?
...doar nu te cer de nevastă!
.. poate că asta e greșeala ta, nu m-ai cerut niciodată!
... vrei să fii ?
..m-ai cere?
..NU
...doar de iubită?
..da, eu sunt iubitul tău!
.. și ce e diferit atunci? ce mai dorești?
... să ma iubești!
...ai terminat cafeaua? eu plec, nu mai am timp!
... când ne vedem?
...în visul următor...
... mă vei iubi atunci?
...imediat ce mă ceri de nevastă!
..interesată ca intotdeauna...
...si tu fricos ca un iepure!
..merci...
.. cu plăcere!

gând

E Soare de câteva zile, un Soare dulce, cald, plin de amintiri de vară. Ieri aveam impresia că sosește primăvara, astăzi privind pe fereastră am simțit că aș da oricât să vină vara. A început iarna teoretic și asta îmi face plăcere doar pentru că sunt o interesată, recunosc! Îl aștept mereu pe Moș Crăciun, asta înseamnă iarna pentru mine. Cam prostănacă, dar recunosc mă ține din copilărie și nu mi-a trecut nici acum.
Vise de noapte:
...trenul șuiera fără a-mi aduce vreo speranță, șuiera în gol, plictisit și el de propriul zgomot. Roțile mergeau cu aceeași cadență și când acesta sosise în gară nu m-am ridicat pentru a-l primi ca altădată fericită. L-am lăsat să-și arunce trecătorii ca pe un balast și să plece cu rapiditate fără chiar să mă salute. Mă gândeam să urc în el pentru prima dată să plec acolo unde mă cheamă, dar cred că drumul lui aduce mereu cu o ciclicitate supărătoare în gara mea și atunci ce rost ar avea să urc? Poate doar dacă voi urca totul se schimbă, iar gara redevine un simplu loc de pelerinaj o singură dată în viață.
Fulgii se aruncau vitejește printre șine, trotuare, bănci verzi și magazine de dulciuri, deveniseră fierbinți topindu-se voios și lăsând loc unei veri necăutate.
...m-a atins, m-am întors, a zâmbit și a dispărut. O zi de vis ciudată, un câmp de maci roșii, plini de sângele meu ce picura din fiecare clopoțel de floare.Oare cât poate să curgă? Doar mirare, nicio lacrimă.
...mergi cu mine? un simplu necunoscut, privesc uimită și gândesc în timp. Uneori uit că sunt pentru mine, iar ceilalți nu trebuie să mă influențeze în niciun fel.
...nu merg nicăieri, rămân aici!
...gara se desființează, se fac reduceri de personal, nu va mai opri niciun tren aici...
...și dacă totuși va opri?
...garantez eu că nu se va mai întâmpla asta pentru o lungă perioadă de timp, asta ca să nu spun NICIODATĂ..
...voi aștepta!
..cuvinte mari...
..nu, oricum nu am altă soluție, o altă gară nu poate exista...
...de ce nu ai conceput Visul cu mai multe gări?
...pui întrebări personale!
...e Visul tău, puteai pune 100... Acum de ce te plângi?
.. nu mă plâng despre nimic, cred că nu ești atent. Am spus doar că rămân aici în singura gară care îmi aparține chiar dacă trenurile sunt istorie.
..și nu e plictisitor?
Ridic din umeri, Eu însămi sunt o persoană de acest gen, la ce bun explicațiile, sunt de prisos. Nu le dau pentru că nici eu nu le primesc, așadar clipesc din ochi pentru a alunga necunoscutul și rămân singură. Poate că singurătatea revine pentru a mă învăța că exist.